Trebuie să avem în vedere că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții (vocile) unei societăți civile emergente în anii 1970 și 1980, nu au dorit să preia puterea. În fapt, erau dezgustați de conceptul atotcuprinzător și practica puterii coercitive. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței lor asupra subiecților conducerii comuniste, a fost devotamentul pentru restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție. Susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă la adresa Marii Minciuni a Partidului. Reabilitarea unor noțiuni ca libertate, demnitate, cetățenie, suveranitate populară și pluralism, a reprezentat o provocare politică simbolică și practică radicală la adresa lumii totalitare. Mai mult, pentru prima dată în istoria comunismului din regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt au încercat “să umple spațiul anomic dintre individ și stat” (Tony Judt, “Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945″, Iași: Polirom, 2008). Cu alte cuvinte, putea fi întrezărit un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism odată ce intelectualii și segmente ale populației abandonau tăcerea. Aș merge până acolo încât aș spune că importanța societății civile rezidă nu neapărat în greutatea ei politică, ci în faptul că aproape devenise o profeție autoindusă, autoîmplinită.
