Biografie Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Barlad, Moldova, astăzi in Romania – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional Romania. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Romaneşti, infăptuindu-se astfel unirea celor două ţări romane. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvarşirea unirii Principatelor Romane pe calea infăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova şi Ţara Romanească au format un stat unitar, adoptand oficial, in 1862, numele de Romania, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice in anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.
Primii ani de viaţă
Născut in Barlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămant in judeţul Fălciu) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer in armata moldovenească şi ajungand la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti in 1844.
In anul 1848, Moldova şi Ţara Romanească au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar in Ţara Romanească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat in timpul verii. Tanărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia inclinaţiile liberale, avute in timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind in Moldova in timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, in 1858, şi a reprezentat Galaţiul in divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat in ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, in defavoarea unui prinţ străin. Profitand de o ambiguitate in textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi in Ţara Romanească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
Infăptuirea unirii
Unirea Principatelor Romane a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Romanească. Unirea este strans legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 in Moldova şi la 24 ianuarie 1859 in Ţara Romanească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică intre cele două ţări. Procesul a inceput in 1848, odată cu realizarea uniunii vamale intre Moldova şi Ţara Romanească, in timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămantul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii in ambele ţări, rezultat in urma unor adunări ad-hoc in 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o inţelegere intre Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală intre cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La inceputul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Romaneşti, aducandu-le intr-o uniune personală. In 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizand unirea politică. După inlăturarea sa de la putere in 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată in acel an a denumit noul stat Romania.
Domnia
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi intampină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat insă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; in aşteptarea contextului prielnic, ea ingăduie un provizorat.
Alegerea ca domnitor
După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat in grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, pană la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. In Ţara Romanească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau insă scindaţi. Neputandu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfarşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării Romaneşti. Astfel, romanii au realizat de facto unirea, punand la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern roman. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului implinit de la 24 ianuarie 1859.
Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este infiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a Romaniei şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat insă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată in februarie 1862.
Abdicarea şi exilul
Cuza incepe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărată să-l inlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgand de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrans pe domnitor să abdice in noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri in privinţa factorilor reacţionari, ci, intr-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron in favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfarşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al Romaniei, la 10 mai 1866.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru Romania, pentru că: după inlăturarea lui Cuza, satele au fost inspăimantate că reforma agrară nu va mai avea loc.
La 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Romanească,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni in Romania, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost inmormantat iniţial la Biserica Domnească de langă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
