Personalitati ale Iasului (12) – Neculai Tonita

 

 

 

Biografie Neculai Tonita

 

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Barlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei şi ai lui Neculai Toniţă. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Barlad. In 1902 părăseşte Barladul pentru a se inscrie la Şcoala naţională de Belle-Arte din Iaşi, avandu-i printre profesori pe Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare (dar nu va putea să işi ia diploma de absolvire deoarece participă in ultimul an la o grevă a studenţilor), iar printre colegi pe Ştefan Dimitrescu, cu care va rămane prieten pană la moartea celui din urmă.

In 1903 cunoaşte Italia, in cadrul unei excursii a studenţilor de la Arheologie din Bucureşti, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanţa următoare rămane in ţară, unde, impreună cu alţi colegi, zugrăveşte biserica din satul Grozeşti.

In 1908 pleacă in Germania, la Munchen, unde este admis la Konigliche Bayerische Akademie der Bildenden Kunste (Academia regală bavareză de arte frumoase) in clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica şi articolul „Importanţa criticii de artă” la revista Arta romană din Iaşi, care reprezintă debutul său in publicistică. Părăseşte Germania, fără să-şi fi terminat studiile, şi călătoreşte in vara anului 1909 in Italia şi in toamnă in Franţa, unde rămane pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade şi face studii după pictori celebri. Influenţa preocupărilor din epocă nu intarzie să-şi pună amprenta in opera tanărului artist, pe care calităţile de colorist şi prospeţimea senzaţiilor il fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniştilor şi, nu mai puţin, modul decorativ de a gandi, compoziţia şi fastul stilului belle epoque ii vor determina hotărator opţiunile estetice. Pictează peisaje, portrete şi compoziţii, pe care le expune in atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nereţinută in faţa fermecătoarelor aparenţe ale realităţii – senzualitatea temperată, se traduc deja in aceste opere de inceput, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor şi sudura perfectă dintre formă şi culoare.

 

In 1911 se reintoarce in ţară, mai intai la Barlad şi mai tarziu la Iaşi (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziţia „Tinerimii artistice”. In 1912 termină cursurile Şcolii naţionale de Belle-Arte şi obţine prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorţeni, Silişte, Poeni, Văleni şi altele. Se căsătoreşte in 1913 cu Ecaterina Climescu şi va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunţă la pictură caţiva ani şi lucrează ca redactor la ziarul Iaşul. In 1916 expune la Bucureşti 94 de picturi şi desene, impreună cu Ştefan Dimitrescu. Mobilizat şi trimis pe front, cade prizonier in luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis in lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se stabileşte la Bucureşti, unde – alături de participările la expoziţii şi ilustrări de cărţi – colaborează la publicaţii de orientare socialistă cu desene şi cronici artistice. In perioada 1921-1924 locuieşte la Vălenii de Munte. In 1924 expune la Bienala din Veneţia iar un an mai tarziu se retrage din asociaţia „Arta Romană” şi – impreună cu Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu – intemeiază „Grupul celor patru”.

In anii următori, pană in 1934, au loc repetate expoziţii ale „Grupului celor patru”. Tonitza, intre timp considerat „cel mai de seamă” pictor roman in viaţă, expune şi in străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). In 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iaşi, rămasă vacantă in urma decesului lui Ştefan Dimitrescu iar in 1937 devine rector al Academiei. In anii 1933 şi 1934 pictează impreună cu Francisc Şirato in Dobrogea, realizand o serie de tablouri şi desene cu peisaje din Balcic. In 1939 se imbolnăveşte grav şi la 26 februarie 1940 se stinge din viaţă. In semn de omagiu ii sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” şi la expoziţia din cadrul „Lunii Bucureştilor”.

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează in prima perioadă o pictură academistă purtand pecetea şcolii muncheneze, şi, drept corolar, un interes major pentru desen, in detrimentul picturii. In scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-şi insuşi viziunea impresionistă, dar preferinţa lui pentru exprimarea grafică ii va indrepta atenţia spre creaţiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntaşii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanşat de Ştefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămană la o treaptă inferioară, deşi el şi-a descoperit multe afinităţi cu pictorul „Anemonelor”. După această perioadă, tablourile realizate intre 1930 şi 1935 işi cuceresc deplina autonomie artistică, eliberandu-se de orice influenţe. Grafica, plină de maliţie şi deseori de dramatism – a colaborat la numeroase reviste culturale şi sociale ale vremii: „Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul”, „Hiena” etc. – sunt mărturii ale participării intense la viaţa epocii.

Pictura rămane, dincolo de frămantările cotidiene, de angajarea in evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă inţeleasă ca expresie a permanenţei valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează in portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, ochii copiilor pictaţi de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie şi candoare. Ochii aceştia mari, rotunzi şi expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie in arta plastică romanească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată impletire de poezie şi realitate, Tonitza trece in ultimii ani ai vieţii la o manieră cu reminiscenţe orientale, datorită fără indoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare aşa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv şi printr-o simplificare a paletei dusă aproape pană la monocromie.

 

Bibliografie

Nicolae Tonitza: Scrieri despre artă (Antologie de Raoul Şorban). Bucureşti, 1962

Barbu Brezianu: Tonitza. Bucureşti, 1967

Raoul Şorban: Tonitza. Bucureşti, 1973

Baba, Corneliu, Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965

Brezianu, Barbu, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986

Comarnescu, Petru, Nicolae Tonitza, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1962

Nicolae Tonitza, catalog de expozitie, text de Georgeta Peleanu, Bucuresti, 1964

Şorban, Raul, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965

Zambaccian, Krikor,Nicolae Tonitza, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, f. l., f. a.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

ARTICOL PRECEDENT

Iata 10 trucuri la care poti apela pentru a avea un corp armonios. Nu trebuie sa scoti nimic din alimentatie, din contra – urmand acesti pasi, vei putea include in dieta alimente noi

URMĂTORUL ARTICOL

Steaua a ratat practic prezenta in primavara cupelor europene, dupa remiza de miercuri seara, scor 1-1, pe terenul lui FC Basel, in etapa a patra a fazei grupelor Ligii Campionilor. Iata cele mai importante faze ale meciului

Ultimele știri de la Cultura