Date biografice Emil Racovita
Născut la Iaşi, şi-a petrecut copilăria la Şurăneşti, Vaslui. Şi-a inceput educaţia la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă şi mai tarziu al lui Grigore Cobălcescu, continuand apoi la liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu, studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorinţa tatălui său, dar audiază concomitent şi cursurile Şcolii de antropologie. După obţinerea cu succes a licenţei in drept, se inscrie şi la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele Arago in cadrul staţiunii biologice marine de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la adancimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viaţa subacvatică. Prezintă teza de doctorat in 1896.
La varsta de numai 25 de ani este ales membru al Societăţii zoologice din Franţa. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediţie, care porneşte din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internaţional, pe langă belgieni, la ea participand şi norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez Antoine Dobrowolski şi geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute in Chile şi pe ţărmurile stramtorii Magellan, efectuează cercetări complexe şi asupra florei şi faunei. In apropierea Ţării Palmer din Antarctica, expediţionarii descoperă o stramtoare care a primit numele navei „Belgica” şi cateva insule (una numită de Racoviţă insula Cobălcescu). Expediţia mai inscrie pe harta incă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediţiei care au pierit in această călătorie.
In perioada cand „Belgica” a fost prizoniera gheţurilor (martie 1898 – februarie 1899) naturalistul expediţiei, impreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, au inteprins numeroase observaţii şi cercetări ştiinţifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentand o contribuţie ştiinţifică mai mare decat a tuturor expediţiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul roman a inteprins un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi altor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie bine meritată.
Lucrări importante
Cele 1.300 de exemplare din floră şi faună regiunilor cercetate adunate de Racoviţă au fost studiate de numeroşi cercetători, care au descris sute de forme necunoscute pană atunci in lumea vegetală şi animală. La intoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, in special balene.
In 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franţa.
Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee in peştera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată in 1904, domeniul il fascineză şi renunţă la cercetarea in oceanologie pentru a se dedica ecosistemelor subterane.
In 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniţia un program internaţional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze fauna peşterilor, la inceput ca o activitate privată, dar in 1920, infiinţează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe langă numeroşi cercetători romani, Racoviţă aduce la Cluj şi o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, Rene Jeannel) şi un elveţian (Alfred Chappuis).
Intre timp, scrie de asemenea un tratat evoluţionist, cu anumite abordări originale asupra subiectului.
In august 1940, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, iar Emil Racoviţă se va muta la Timişoara, in timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elveţian (deci neutru) Alfred Chappuis. După reintoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al Romaniei, se va intoarce la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri inainte de a termina aceasta, la varsta de 79 de ani.
