Grupul Ilascu avea sa fie marcat definitiv de razboiul moldo-transnistrean, in fapt razboiul moldo-transnistreano-rus, intrucat nou infiintatul regim de la Tiraspol va primi un sprijin important din partea Armatei a 14-a, aflata sub conducerea generalului Netkaciov.
Declansat in anul 1990, conflictul avea sa se incheie doi ani mai tarziu, cand, la 21 iulie 1992, a fost semnat un acord de incetare a focului.
Tot in anul 1992 aveau sa fie intemnitati la Tiraspol luptatorii pentru integritatea teritoriala a Republicii Moldova ai „grupului Ilascu”: Ilie Ilascu, Tudor Petrov Popa, Andrei Ivantoc, Alexandru Lesco, Petru Godiac si Valeriu Garbuz.
Ultimul dintre acestia, Valeriu Garbuz, era in fapt un fost militian sovietic moldovean infiltrat in grupul de luptatori, de altfel singurul care avea sa admita si sa conlucreze cu regimul de la Tiraspol validand scenariul pus la cale de acestia, potrivit ziare.com.
Valeriu Garbuz va recunoaste toate invinuirile aduse celor acuzati implicit si autoritatea Republicii Moldovenesti Nistrene asupra teritoriului transnistrian, fiind eliberat, dupa cateva luni de inchisoare, in 1994, ca apoi sa-si stabileasca domiciliu definitiv in Federatia Rusa.
La 3 decembrie 1993 curtea suprema transnistreana, in urma unui proces inscenat, va prezenta acuzatilor sentinta de judecata. Pentru terorism si instigare la rasturnarea puterii autoproclamate de la Tiraspol, Ilie Ilascu va fi condamnat la moarte prin impuscare, iar ceilalti membri ai grupului vor primi pedepse cuprinse intre 2 si 15 ani de inchisoare.
Conditiile de detentie vor fi inumane pentru un „stat” care pretindea ca respecta drepturile omului, izolarea, tortura si infometarea fiind uneltele utilizate pentru distrugerea psihica si fizica a detinutilor.
Reactia Europei la cazul „grupului Ilascu” va fi una rezervata, presiuni pentru eilberarea detinutilor vor exista, dar limitate la nivel declarativ.
Abia in 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului isi va anunta decizia prin care Federatia Rusa, cat si Republica Moldova, se fac vinovate de incalcarea articolelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate si de tratament inuman al persoanelor din „grupul Ilascu”.
Curtea a constatat ca Federatia Rusa se face vinovata pentru sprijinul armat, dar si economic si politic acordat fortelor separatiste, atat in timpul razboiului, cat si dupa finalizarea acestuia.
Argumentele CEDO, in cazul Republicii Moldova, s-au bazat pe faptul ca guvernul Republicii Moldova, „singurul legitim din punct de vedere al dreptului international”, nu a luat masurile necesare pentru respectarea drepturilor garantate de Conventie.
La data sentintei Curtii Europene, Petru Godiac, precum si Ilie Ilascu, fusesera deja eliberati, liderul grupului fiind eliberat, la presiunea APCE si UE, la 9 ani dupa incarcerarea sa.
Ceilalti membri ai grupului si-au ispasit integral pedepsele, iar dupa 12 ani de puscarie politica Alexandru Lesco declara in momentul eliberarii: „Pentru mine, cauza romaneasca ramane aceeasi. Eu am fost condamnat pe nedrept. Asa am considerat atunci si de aceasta sunt convins si acum. Nu pot sa spun ca regret amarnic acesti ani. Am stat pentru poporul roman si limba noastra romaneasca”.
La 2 iunie 2007, este eliberat Andrei Ivantoc exprimandu-si credinta ca a luptat „pentru ca am vrut sa fim ceea ce suntem, romani, sa avem dreptul sa ne vorbim limba si sa stim ca, la scoala, si copiii nostri vor avea acest drept”.
Ultimul care va parasi temnita transnistriana este Tudor Petrov Popa, care dupa eliberarea sa declara de asemenea: „Eu cred ca lupta si suferinta noastra nu au fost degeaba. Ce am dorit noi? Sa avem o tara mare si unita. N-am castigat pana acum, o sa castigam de acum incolo. Mai e timp. S-a pierdut poate o batalie, dar lupta pentru Romania Mare nu s-a incheiat. O sa vina timpul!…”.
Grupul Ilascu avea sa fie marcat definitiv de razboiul moldo-transnistrean, in fapt razboiul moldo-transnistreano-rus, intrucat nou infiintatul regim de la Tiraspol va primi un sprijin important din partea Armatei a 14-a, aflata sub conducerea generalului Netkaciov.
Grupul Ilascu avea sa fie marcat definitiv de razboiul moldo-transnistrean, in fapt razboiul moldo-transnistreano-rus, intrucat nou infiintatul regim de la Tiraspol va primi un sprijin important din partea Armatei a 14-a, aflata sub conducerea generalului Netkaciov.
Declansat in anul 1990, conflictul avea sa se incheie doi ani mai tarziu, cand, la 21 iulie 1992, a fost semnat un acord de incetare a focului.
Tot in anul 1992 aveau sa fie intemnitati la Tiraspol luptatorii pentru integritatea teritoriala a Republicii Moldova ai „grupului Ilascu”: Ilie Ilascu, Tudor Petrov Popa, Andrei Ivantoc, Alexandru Lesco, Petru Godiac si Valeriu Garbuz.
Ultimul dintre acestia, Valeriu Garbuz, era in fapt un fost militian sovietic moldovean infiltrat in grupul de luptatori, de altfel singurul care avea sa admita si sa conlucreze cu regimul de la Tiraspol validand scenariul pus la cale de acestia, potrivit ziare.com.
Valeriu Garbuz va recunoaste toate invinuirile aduse celor acuzati implicit si autoritatea Republicii Moldovenesti Nistrene asupra teritoriului transnistrian, fiind eliberat, dupa cateva luni de inchisoare, in 1994, ca apoi sa-si stabileasca domiciliu definitiv in Federatia Rusa.
La 3 decembrie 1993 curtea suprema transnistreana, in urma unui proces inscenat, va prezenta acuzatilor sentinta de judecata. Pentru terorism si instigare la rasturnarea puterii autoproclamate de la Tiraspol, Ilie Ilascu va fi condamnat la moarte prin impuscare, iar ceilalti membri ai grupului vor primi pedepse cuprinse intre 2 si 15 ani de inchisoare.
Conditiile de detentie vor fi inumane pentru un „stat” care pretindea ca respecta drepturile omului, izolarea, tortura si infometarea fiind uneltele utilizate pentru distrugerea psihica si fizica a detinutilor.
Reactia Europei la cazul „grupului Ilascu” va fi una rezervata, presiuni pentru eilberarea detinutilor vor exista, dar limitate la nivel declarativ.
Abia in 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului isi va anunta decizia prin care Federatia Rusa, cat si Republica Moldova, se fac vinovate de incalcarea articolelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate si de tratament inuman al persoanelor din „grupul Ilascu”.
Curtea a constatat ca Federatia Rusa se face vinovata pentru sprijinul armat, dar si economic si politic acordat fortelor separatiste, atat in timpul razboiului, cat si dupa finalizarea acestuia.
Argumentele CEDO, in cazul Republicii Moldova, s-au bazat pe faptul ca guvernul Republicii Moldova, „singurul legitim din punct de vedere al dreptului international”, nu a luat masurile necesare pentru respectarea drepturilor garantate de Conventie.
La data sentintei Curtii Europene, Petru Godiac, precum si Ilie Ilascu, fusesera deja eliberati, liderul grupului fiind eliberat, la presiunea APCE si UE, la 9 ani dupa incarcerarea sa.
Ceilalti membri ai grupului si-au ispasit integral pedepsele, iar dupa 12 ani de puscarie politica Alexandru Lesco declara in momentul eliberarii: „Pentru mine, cauza romaneasca ramane aceeasi. Eu am fost condamnat pe nedrept. Asa am considerat atunci si de aceasta sunt convins si acum. Nu pot sa spun ca regret amarnic acesti ani. Am stat pentru poporul roman si limba noastra romaneasca”.
La 2 iunie 2007, este eliberat Andrei Ivantoc exprimandu-si credinta ca a luptat „pentru ca am vrut sa fim ceea ce suntem, romani, sa avem dreptul sa ne vorbim limba si sa stim ca, la scoala, si copiii nostri vor avea acest drept”.
Ultimul care va parasi temnita transnistriana este Tudor Petrov Popa, care dupa eliberarea sa declara de asemenea: „Eu cred ca lupta si suferinta noastra nu au fost degeaba. Ce am dorit noi? Sa avem o tara mare si unita. N-am castigat pana acum, o sa castigam de acum incolo. Mai e timp. S-a pierdut poate o batalie, dar lupta pentru Romania Mare nu s-a incheiat. O sa vina timpul!…”.
